Ce este prietenia?

Cand povestesc uneori ceva care are legatura cu o persoana incerc sa spun uneori “Un prieten, adica o cunostinta, un vecin a facut x…”  si apoi ma intreb persoana aceea este prieten, sau cunostinta sau ce?

Ma gandesc apoi la mine copil, sau o observ pe Maria cum isi face prieteni la cei 5 ani ai ei, si ma gandesc ca ar trebui sa aplic acelas principiu. Prieten este acel cineva cu care te simti bine, ai incredere sa fii tu in preajma lui si mai ales ai incredere sa te distrezi cu el.

Cand e vorba de copii, observ adultii, inclusiv pe mine evident, etichetand ca fiind prieten cu Maria pe orice copil cu care ea se joaca o ora, intr-o zi, cu care rade si alearga. El nu trebuie sa faca nimic spectaculos pentru ea pentru a dobandi statutul de prieten. Dar la adultii, trec saptamani, luni, ani pana cand cineva te include in categoria “prieten”, oarecum presupunandu-se ca obtii acest statut si doar daca faci ceva mareut pentru acel cineva. “Prieten este acela care care iti sare in ajutor la nevoie” – dar daca n-ai nici un necaz in timpul relatiei, omul acela nu poate fi prietenul tau?

In ce categorie intra oamenii cu care te intalnesti, bei cafeaua, stai la povesti, bei poate si altceva, joci jocuri traznite, faci karaoke, te uiti la filme si razi pana cazi pe jos?  De ce oare acestia trebuie sa treaca testul prieteniei, si sa faca ceva maret pentru noi, obligatoriu la greu, pentru a le acorda privilegiul prieteniei? Pare ca o persoana iti este oarecum datoare, si abia dupa ce “isi plateste datoria” si te ajuta la greu poate avea parte de prietenia ta. Si daca omul de langa tine te sustine, te incurajeaza, nu asteapta nimic in schimb, te accepta, iti pune mereu un zambet pe fata, iti multumeste, este onest si sincer, dar abia v-ati cunoscut?

Apoi mai trebuie sa tinem cont si de factorul timp. Dupa ce a facut ceva maret pentru noi, cand aveam mai mare nevoie, mai trebuie sa treaca si ceva timp pana sa ne devina prieten. “Prieteniile adevarate” dureaza o viata. Nu-ti poate fi prieten cineva pe care il cunosti abia de o saptamana/ luna. Persoana trebuie sa treaca si proba timpului. Un nou prieten exista doar in categoria copii pana in 10 ani. Dar oamenii mari, ei cum isi fac prieteni noi?

Si daca oamenii astia nu ne sunt prieteni, cei cu care ne simtim bine si atat, desigur ca nu avem timp sa ne vedem cu ei. Nu avem timp sa ne intalnim, sa ne bem cafeaua, sa stam la povesti, sa bem poate si altceva decat cafea, sa jucam jocuri trasnite, sa facem karaoke, sa ne uitam la filme impreuna, si sa radem in hohote.

Nu mai avem timp sa traim pentru ca suntem ocupati sa ne selectam prietenii, si nu ne putem permite sa “pierdem timpul cu oricine”. Si apoi suntem ocupati cu viata. Ne alegem sa nu fim pe listele noastre de prioritati si uneori ajungem sa fim obositi si neprietenosi pentru ca avem in minte doar responsabilitati, obligatii si “trebuie”, fara drepturi si resurse.

Poate ca este momentul sa schimbam asta. Putem incepe cu agenda telefonului. Sigur sunt acolo prieteni cu care n-am mai vorbit de mult. Nu cei care au mereu nevoie de lucruri de la noi, sau cei care se plang tot timpul, ori cei care vorbesc doar despre ei insisi. Sunt acolo si cei cu care ne-am simtit bine si care pot fi viitorii nostri buni prieteni cu care sa ne construim frumoase viitoare amintiri.

Cu prietenie, Dana

De ce imi place luni dimineata?

Cand mi-am dat seama ca nu am timp de nimic, pentru ca nu mai stiam cum sa-mi aranjez viata, am descoperit trezitul devreme.

Am renuntat sa mai aman ceasul, din 5 in 5 minute cate 45 minute in fiecare zi, si l-am pus sa sune de la 7 ca in fiecare zi, la 6. Si m-am trezit bine. De necrezut. Si de atunci tot asta fac.

Asadar am castigat o ora pentru viata mea, in care sa imi beau cafeaua sa citesc sau uneori sa scriu. Si uneori doar pentru a face curat prin casa, sau pe afara de cand s-a facut vremea mai frumoasa.

Dimineata e liniste si aerul e proaspat, la fel ca si mintea mea.

Pe ai mei ii trezesc tot la 7, cand micul dejun este aproape gata.

Astazi, iata din nou o zi de luni… normala, eu am pregatit omleta si Maria, ca oricare alta fetita de 5 ani, a pus masa: si farfuriile, si servetelele, si furculitele. Apoi l-a anuntat fericita pe Mihai “Tati vino sa vezi, am aranjat masa mai frumos decat la restaurant!”. A venit tati, a apreciat lucrarea si am stat apoi impreuna la masa, fiind datori fata de masa aranjata frumos sa si mancam frumos cu totii. Si ia-ta ca ne-am inceput bine si ziua si saptamana.

Doua lucruri sunt importante pentru mine astazi:

–          Sa am acest timp al meu dimineata, si timpul nostru impreuna, linistiti, nu tot timpul pe fuga,

–          Sa ii ofer Mariei ocazii sa participe la viata familiei noastre si sa creasca impreuna cu noi, nu pe langa noi.

Este atat de usor sa ii dau ceva de facut ca sa nu ma incurce in treburi si sa ii tai sansele la participare incat mi se face pielea de gaina. Sigur eu pot sa fac lucrurile mai rapid si mai bine decat ea, si mai ales pot sa-i dau un timp in plus la desene, dar cand compar bucuria ei de a face si de a fi apreciata si timpul petrecut impreuna, cu agitatia mea de a face si totul si perfect, ramane sa aleg prima varianta.

Am facut totul…

Fiecare dintre noi avem comportamente cu care nu traim deloc fericiti. Unii dintre noi isi rod unghiile, altii tipa, unii se enerveaza prea repede, altii nu stiu sa spuna nu.

Apoi, din cand in cand, declaram, convinsi uneori, ca am facut totul sa scapam de prostul obicei.
‘Dar ce n-am facut! Si cat m-am chinuit si tot degeaba.’ ‘De cand incerc sa scriu iar pe blog, si nu reusesc!’

Unii dintre noi vor sa se apuce de sport, sau de o dieta ori de un curs de engleza/ ikebana / chitara / inot sau vor sa scrie pe un blog, vor sa citeasca mai mult, sa mearga la film mai mult etc. Si totusi nu merg in directia dorita. Desi fiecare declaram mai tare sau mai incet ca ne dorim asta, de multa vreme, uneori dintotdeauna. Cu fiecare nereusita, se contureaza marea intrebare: ce ai facut cu adevarat? chiar ai incercat si nu ai reusit? sau nici macar nu ai ajuns sa incerci?

Si de fapt, incepe sa se contureze adevarul. Nu ai incercat cu adevarat, ci doar te-ai plans ca nu ai reusit.

Desigur un comportament format si exersat 10 – 20 – 30 de ani, nu poate sa dispara intr-o zi, doua. Dar se poate sa dispara!!!

Aici este nevoie in principiu de 3 mari lucruri:

– un motiv pentru schimbarea comportamentului,
– un plan si un sistem de monitorizare al succesului (un jurnal este de folos totdeauna), iar un plan scris este un prim pas facut. Ia-ti agenda.
– un termen realist. Daca e ceva ce n-ai reusit de cativa ani, nu te descuraja dupa cateva incercari.

Sa ne schimbam un comportament consolidat o viata nu poate fi usor. Este o mare provocare. Dar pana la urma in ce constau succesele noastre? Realizarile personale si povestile pe care le putem spune despre noi sunt cele cu care ramanem la sfarsitul zilei, anului.

De ceva vreme vreau sa reincep sa scriu pe blog. Dar tot nu gaseam timpul, resursele, tema cea mai potrivita, ziua, soarele, linistea.
Apoi am facut un plan, mi-am dat un termen si iata povestea de astazi. Primul articol din noul meu blog de succes.